O sa fie cam lung articolul dar este mesaj pentru toata lumea.

Unii stiti ca atunci cand am o experienta extrasenzoriala , incep altfel postarea, dar asta e cu de toate…

Bun… am luat bataita la fund, si chiar mi-as dori sa intelegeti ce scriu pentru ca pe parcursul povestirii am primit o informatie de la Sinele Divin pe care doresc sa o dau mai departe!

Pentru ca credeam ca pot sa fac orice, fiind rebela din fire, o rebela fara cauza, am uitat pentru o vreme de ce am venit eu aici pe Pamant, ce credeti ca am facut ? M-am sacrificat, da, am fost ca porcul ala de Craciun pe care il sacrifici . Pentru toata lumea, oricand la orice ora! Intelegeti?

Am crescut in trauma, mi s-a transmis trauma, de toate felurile in toate formele. M-am vindecat, am inteles, am evoluat… dar ceva scapa printre, parca parca ceva mai trebuia lucrat. Nu am inteles ce… si am continuat cu “sacrificarea”…

“Ai nevoie de mine? Acum, da,”

“Ooo lasa ma ca stiu eu, lasa-ma ca te ajut eu , lasa ca fac eu” etc…

Pana cand Universul, Sinele Divin printre toate mesajele subtile pe care mi le-a transmis , la un moment dat a spus: “ Stai asa ca nu intelegi, facem noi altfel!”

Pana cand intr-o zi de august, ma trezesc si deschid jaluzelele.

“ Mmm parca vad putin aiurea”, am zis in gandul meu. Ochiul meu stang “fugea” putin, parca ma intreba :“unde crezi ca sunt “stanga-dreapta?”

A insistat cateva zile pana cand m-am dus pentru un simplu test la ochi la o farmacie. Acolo fara sa imi spuna alte detalii, imi spun direct “ Trebuie sa va duceti de urgenta la spitalul Eye Clinic din Baker Street!”

Imi zic “ uuups ceva se intampla “

Ii intreb “ Dar nu pot sa ma duc maine?”

“Ooo nu nu nu este urgent acum, cat mai repede”

Ajung la Eye Clinic, stau 3 ore in urgenta, rupta de foame, nervi si ingrijorare. Ma gandeam… “ daca mi-as da un pumn in ochi , as putea sa il “indrept” oare?” Nu imi plac spitatele, nu imi plac doctorii!

Acolo imi spun ca ochiul meu este imobil, nu se misca iar pentru asta trebuie sa ajung de urgenta la Spitalul Mary’s Queen Elisabeth si ca imi vor da trimitere la CT ( Computer Tomografic) si teste de sange.

Il intreb: “ Dar nu pot sa ma duc maine?”

“What?! Noo! Is urgently, right now, please”

“Fucking shit men, i am hungry” bineinteles ca nu am zis asta cu voce tare!

Totusi ma treceau emotiile, mi-am spus “ ok, ceva e serios!”

Ajung la Mary’s unde am stat 5 ore in urgenta plus alte 3 pentru aflarea rezultatului.

Dupa investigatii , branule in mana, plans de nervi, stii cand vrei sa tipi, de foame si de …foame ca nu ai mancat nimic si esti plecata de la 11 si ceasul era 1:30 dimineata?

Cu o patura pe mine data din salonul unde am facut CT , cu branula in mana, sala de asteptare, oamenii din ce in ce mai multi, cu tot felul de probleme, sange, efectiv imi omora Spiritul.

Cu ochii in lacrimi m-am uitat la ceas, m-am lasat pe spate si cu o durere in piept si cu lacrimile care imi curgeau am spus “ Te rog Sine, vreau acasa, in spatiul meu, in patul meu, nu stiu ce imi ofera noaptea asta dar tot ce vreau e acasa, in pat, ma doare carnea pe mine sa fiu aici”

Nu a durat o ora si o asistenta ma cheama intr-un spatiu privat unde imi pune intrebari peste intrebari. Imi ofera un pat, intr-un loc privat si peste 10 minute cu o alta asistenta ma cheama in birou.

Si ma intreaba :

“ Sunteti singura? Ati putea sa sunati pe cineva sa vina acum sa va fie alaturi?”

Zic in gandul meu “ Asta e , asta e, urmeaza ceva, dar pot sa fiu tare”

Raspund uitandu-ma la ceas care era 02;00 si zic:

“ Nu nu am pe nimeni, sunt singura”

“ Nu aveti nici prieteni?”

“ Ba da, dar din pacate nu prieteni pe care sa ii sun la ora asta sau prieteni “buni”

Le-am rugat sa imi spuna direct despre ce este vorba si ca eu ma cunosc ca fiind o persoana puternica.

Rahat…

Si imi spun :” Stiti… aveti cancer, este o tumoare intracraniana, iar celulele canceroase se intind spre nervul optic, asteptam doctorul dimineata sa va spuna mai multe.

Eu am dat din umeri ca si cum nu existam acolo, vorbeau prin mine, eram absenta, nu aveam reactie.

Dupa o ora m-a bufnit plansul, aia a fost, am sunat-o pe bunica, era 1 septembrie, in loc sa ii zic la multi ani i-am zis ca am cancer, ce o fi fost in capul meu?!

Dimineata, o echipa de doctori imi explica si imi spune ca ma vor trimite de urgenta la spitalul Charing Cross pentru un RMI si o biopsie, refuz, de 3 ori chiar. Doctorii socati insistau, pana la urma am acceptat.

Am stat o noapte internata, unde am avut si fun normal, mai ales anestezistii care zici ca erau din revistele de playboy, ma intrebam la un momendat:“sunt la spital sau visez?”

Stiu ca sunt o femeie singura dar fucking men, this mens…” Pe unul il chema Ken, imi venea sa il intreb “ Fucking shit, where is Barbie, can i be your Barbie? ”

ori glumele astea proaste erau de la soc emotional ori nu stiu.

M-au bagat in salon unde acolo mi-au bagat o branula cu anestezie, in acelasi timp mi-au dat o masca de oxigen in care am fost rugata sa o tin eu pe gura si sa respir normal.

Simteam cum anestezia incepe sa isi faca efectul . Uitandu-ma in sus la chestia aia mare cu multe multe beculete care batea pe fata mea zic in gand: “ Te rog Sine Divin sa imi fi alaturi, va invoc strabuni sa imi fiti alaturi si sa imi dati multa putere, Arhanghele Mihail, protejeaza-ma!”

Usor usor mi se inchideau ochii, m -am uitat in jurul meu cu ultimile puteri, am vazut 5 persoane in total, m-am uitat la unul din anestezisti si i-am spus “ imi este frica”. A pus mana pe umarul meu si mi-a spus “ Esti foarte puternica Carmen, esti foarte puternica “

In momentul ala tin minte ultima secventa in care efectiv nu am mai putut sa imi tin masca pe fata, mana a cazut, masca de oxigen a cazut si in ultima secunda am auzit cum aparatul de controlat respiratia scotea un sunet ciudat ca si cum as fi murit. Toti cei prezenti intorcandu-se brusc catre aparat . Am adormit.

M-am trezit in salon , eram ametita , totul se misca cu mine, incercam sa caut pe cineva, pe cineva cunoscut cineva din familie, nu era nimeni acolo…

Mi-au dat lacrimile si simteam ca imi vine sa vars, simteam ca ma invart , efectul anesteziei. Intr-un final am fost transferata inapoi in camera unde am mai stat cateva ore si mi-au dat drumul acasa.

In doua saptamani rezultatele au venit. Era confirmarea ca da asta e diagnosticul “ tumoare intracraniana” in termeni medicali “Adenoid Carcinoma Cistic”

Dupa intalnirea cu doctorii in care mi-au explicat care este problema, m-au ajutat sa inteleg ce inseamna aceasta experienta, ce afecteaza ce nu si care sunt urmatorii pasi.

Am semnat actele pentru aprobabrea radioterapiei pentru 6 saptamani. Nu am cuvinte sa spun cat de norocoasa am fost sa apartin unei echipe in care aveau o minte deschisa. Desi la randul meu cred ca i-am socat pentru ca da, sufeream putin dar am avut acelazi zambet tot timpul, intelegeam de ce mi se intampla, intelegeam ca asta e cel mai frumos cadou din partea Universului, este cea mai puternica Noapte Neagra a Sufletului unde mi se cere de urgenta transformare fizica, mentala, spirituala! Nimic nu poate fi mai frumos de atat. Datorita acestui fapt, doctorii, asistentii au fost socati de atitudinea asta si au continuat sa ma incurajeze sa raman asa in continuare, pozitiva.

6 saptamani, 6 saptamani… primele doua au fost usoare, dar apoi efectele radioterapiei au inceput sa isi faca efectul, pierderea totala a gustului, orice mancam si beam avea gust de fier. Dificultati la inghitire pana la piederea totala de a mai putea manca mancare solida. Parul meu era peste tot, bucatarie, baie, dormitor.

Au urmat stari de nervi, plans, simteam ca e prea mult. Plangeam in baie jos, nu aveam nici putere sa ma ridic. Totusi… aveam in mine o putere in care efectiv simteam ca nu ma lasa , o putere care in paralel m-a ajutat sa imi continui viata de dinainte. Sa ies, sa ies afara sa ies la cinema. Au fost momente in care ma intrebam de ce continui sa ma duc daca nu sunt bine.

Era acolo o voce care imi spunea “ dar tu esti bine, chiar esti bine, dar este o experienta, o cerere, trebuie sa inveti ceva , cand vei constientiza iti va fi mai usor”

Si am constientizat… am constientizat ca de la 18 ani am refuzat lumea din jurul meu, m -am sacrificat pentru taata lumea din jurul meu, mi-am luat responzabilitati pe care nu trebuia sa le iau! Am refuzat ajutor de orice fel, am facut totul de una sigura!

Pana cand am realizat ceva si mai frumos..

Indepartarea totala de Sine, de lume , punctul culminat a avut loc in 2017 intr-o trauma unde am fost intr-o relatie toxica si abuziva. Tin minte ultima batatie pe care mi-a dat-o, lovindu-ma cu capul de perete unde am incercat sa deschid geamul si sa strig dupa ajutor, mi-a pus mana la gura unde am fost tarata pana in living unde m-a lovit din nou, incercand sa scap de 3 ori in noaptea aceea.

Aici in subconstient s-a creat o trauma in privinta lumii iar mintea mea a interpretat asa : “Pentru ca am deschid geamul, am strigat dupa ajutor, nimeni nu a fost acolo, asta inseamna ca lumea este nepasatoare, nimanui nu ii pasa, imi voi crea o protectie si ma voi apara pana si de lume”

Si am constientizat, am constientizat dureros, plangand si chiar s -a schimbat situataia.

Tin minte in prima saptamana de radioterapie, m-am dus in mall, mi-am facut cateva cumparaturi. Am iesit din mall si in fata erau cativa calugari indieni. Unul din ei s-a impiedicat intentionat cu o carte in mana intrebandu-ma daca gatesc.

Hmmm?! Ii zic “da imi place, bucataria e una din pasiunile mele”

Imi da cartea din mana , o deschide si mi o da deschisa . Mi-a explicat ca ce fac este un act caritabil iar vanzarea cartilor este sub forma de donatie.

Primesc cartea , ii dau 5 lire in care adauga ca ador cultura lor, ador limba, ador India, muzica, energia.

Merg, si merg spre statia de bus intorc cartea si am parte de socul vietii…”

Cartea era deschisa la o pagina unde era ilustrata o poza. In poza era un copil indian cu un flaut si care sub imaginea lui scria :

“Lord Kisna explains to His friend Atjung in the Bhagavad-sita (0.26), “If one offers Me with love and devotion a leat, a flower, a fruit, or water, I will accept it.”

Aia a fost… m-am oprit, m-au trecut fiorii prin tot corpul si am spus plangand “ Ok ok accept, accept experienta asta, am inteles mesajul” … Inca o data o dovada de iubire divina din Partea Universului.

Nu stiu cati dintre voi au norocul asta de efectiv sa isi auda Sinele si Universul cum vorbesc prin oameni, carti, mesaje. Mai ales cand Spiritul este conectat, este MAGIC!

O alta experienta pe care doresc sa o impartasesc si este foarte importanta! La fel este una spirituala si un mesaj foarte puternic care sper ca fiecare sa inteleaga!

In ziua in care mi-au facut ultima tomografie, mi-au facut si masca pentru radioterapie. Masca era fierbinte, mi-au pus-o pe fata ca sa poata lua masurile, sa o poata modula pentru fata mea. Nu pot sa va explic senzatia!

Eram intinsa pe patul ala , bagata aproape un tunelul ala, branula in mana cu o solutie pe care o simteam in tot corpul. Asistentele m-au intrebat daca sunt pregatita pentru masca si ca va fi un pic fierbinte dar trebuie sa rezist.

Am tras aer in piept, am spus ca sunt pregatita, am strans din dinti. Masca s-a asezat pe fata mea, asistentele au inceput sa ia nu stiu ce masuri.

Atunci ceva mi s-a intamplat si aici am nevoie de atentia voastra si mai mult! In momentul de fata a intervenit abilititatea de mediumship, auzind si vazand o silueta langa pat si langa asistente , mesajul pe care l-a transmis mi-a dat lacrimile:

“ Carmen, asta este adevarata crima! Lipsa iubirii de sine”

Am inteles … am fost recunoscatoare pentru experienta!

A venit si 28 noiembrie in sfarsit!! Am sunat clopotelul:) . Cand termini radioterapia suni dintr-un clopotel de 3 ori, acest gest arata ca in sfarsit ai terminat si ca nu iti mai sta in cale aceasta experienta.

Ochiul meu este perfect, vad foarte bine. Cea mai mare schimbare sunt kilogramele pierdute -9 , un pic pigmentul fetei este maro, ca si cum m-am bronzat, parul mi-a cazut dar nu asa de mult incat sa necesite peruca.

Aceasi atitudine pozitiva, acelasi zambet dar cu multe multe lectii invatate. Provocarea continua avand grija de mine, de ce mananc si de atutudine.

Ce imi doresc enorm pentru toata lumea este ca NICIODATA SA NU CADA IN CAPCANA MINTII!

Niciodata sa nu se considere bolnavi, sa nu cada prada victimizarii! Nu va cautati diagnosticul pe internet! Eu nu am facut asta! Oricat de ciudat ar parea nu consider o secunda ca sunt bolnava, mi-as dori ca oamenii din jurul meu sa nu ma vada ca fiind bolnava! Asta ma ajuta enorm!

Iesiti afara, in parc, in padure, mergeti desculti, faceti pamantare.

Eu ies in parc , merg desculta, ma intind pe pamant, cu capul pe copaci, vorbesc cu Mama Pamant. Nici nu va puteti imagina cat de mult ajuta.

Cautati despre pamantare pe youtube, pe google, ce inseamna, veti intelege mai multe!

Nu uitati !! O MINTE POZITIVA SI MAMA PAMANT SUNT CELE MAI BUNE MEDICAMENTE!

Vreau sa le multumesc cu recunostinta urmatoarelor persoane:

Psihologului meu Liliana P. care este cu mine pe drumul asta din iulie si care m-a ajutat enorm sa constientizez multe.

( Rolul terapiei mele este de a vindeca putinele rani pe care le mai am si sa ma pot pregati mai tarziu sa devin un terapeut parental sa pot lucra cu copiii. Nu putem ajuta peste noapte pe cineva care are nevoie de ajutor. Este foarte trist ce vad in ziua de azi, multi devin terapeuti peste noapte, chiar si 2-3 luni este foarte putin. Un adevarat terapeut are multa munca in spate, studii, proiecte. Devenim terapeuti peste noapte dar stricam urmatoarele generatii. Devenim terapeuti in ThetaHealing dar transmitem din energia noastra toxica si ne mintim ca un curs de cateva luni e de ajuns…)

Ii multumesc Gurului meu cum imi place sa ii zic Monica Georgescu de la Institutul Monroe care mi – a oferit o formula, o afirmatie caruia i se datoreaza vindecarea diagnosticului Si mai ales ochiului!

Vreau sa ii multumesc doctorului meu holistic din Romania , Dan Draghici care inca nu si-a pierdut rabdarea cu mine🙈

Mama fostului meu prieten care nu s-a miscat de langa mine si familiei ei care ma iubesc ca pe o fiica.

Vreau sa ii multumesc celui mai frumos suflet pe care l-am intalnit perioada asta in urma unui interviu, Martei Magdaleno de la Hotelul Danubius de la departamentul HR. Nu lucrez acolo dar dupa acel interviu , un pic mai tarziu s-a format o frumoasa prietenie, mereu a avut grija sa ma intrebe cum ma simt si daca am nevoie de ceva. Cea mai frumoasa femeie spaniola pe care am putut sa o intalnesc, un varsator minunat!

De asemenea, le mulțumesc profesorilor mei de la Regent University – Software Engineering, domnului Sadeque, dl. Mohammad, pentru înțelegere și sprijin, reprezentanții studenților Sunaina, Sripriya, Miyanda, cei de la Wellbeing. Colegii mei pe care mi-e foarte dor să-i revăd. Și frumoasa mea prietenă Adriana Mazilu!

( As vrea acum sa ma intorc la hotelul Washington Mayfair si sa ii spun logodnicei prietenului meu “ uite-te la mine, inca respir, spre dezamagitea ta, ai stiut ca am cancer si totusi mi-ai zis ca nu merit o secunda sa respir” din cauza geloziei, lipsei de respect de sine si lipsa increderii in partenerul ei a facut-o sa reactioneze asa.

Dar am invatat ca atunci cand oamenii au doi neuroni nu trebuie deranjati pentru ca isi pot afecta ce le-a mai ramas in creier si cu doi neuroni din cat observ e greu sa gandesti. Trebuie sa o las sa isi traiasca viata si sa gandeasca nu sa ii distrug ultimii doi neuroni lenesi cat si regina dramei care daca ii spui ca afara e atat de frumos ea spune la altii ca e innorat si e frig, o mica romanca la fel cu doi neuroni. E greu.. e greu cand esti destept si ai in zambet aparte. Stiti vorba aia “ un om inteligent il poti recunoaste cand toti prostii se alineaza impotriva lui”… in frunte cu managerul…

Nu uitati sa va iubiti mult, sa aveti grija de voi mai mult! Nu stati in locuri de munca toxice, relatii toxice!