Nu am înțeles niciodată de ce oamenii se folosesc de tine, de ce după anumite interese îți întorc spatele, de ce nu au curajul de a fi un “fluture” și nu o “lipitoare”?

De ce tu ca om, cu un suflet de “rahat”, ultimele două săptămâni asta m-a făcut să cred despre oamenii mult prea buni la suflet, pui atâta “foc” într-o prietenie?

De ce oamenii ăştia cu interese îți întorc în secunda următoare spatele prefăcându-se că nu te vede? De ce se ascund după un cozoroc? De ce atunci când suni pentru o întâlnire, o “bârfă” îți zic că nu au timp că nu sunt acasă și hop… îi vezi pe banca în 20 de minute… oare merge și la mine TELEPORTAREA?! (Hocus-pocus vreau în Bahamas!… Fuck.. nop… tot în pat..)

De ce după o despărţire suferim atât de mult și plângem și ne îmbătam de supărare? De ce controlăm rețelele de socializare atât? De ce vrem să știm cu cine dă cecki in, tag, pe unde umblă? De ce blocăm, deblocăm. De ce după o lungă perioadă încă nu putem uita? De ce cel care își bate joc e cel mai fericit? De ce pur și simplu nu trecem peste? Se pare că lipsa omului drag, regretele, cuvintele nespuse dor mai tare! De ce vrem să facem rău cu anumite postări, să ne afişăm cu anumite persoane doar ca să spunem ” să vadă și ea/el… uite ce fericit/ă sunt!” Ești pe dracu, rupi pernă în două noaptea!

De ce vorbim non stop de el/ea, ” lui/ei îi plăcea așa… aaa şi el/ea făcea așa” etc.

De ce mințim și ne prefacem atât de bine?

De ce atunci când apare o discuție și îți spune că e dor de râsul tău sau altele, râdem și ne prefacem indiferenți? De ce nu putem să ne golim sufletul ăla odată?!

De ce refuzăm persoanele noi care apar în viața noastră? De ce ne blocăm sentimentele, de ce devenim critici, răi?! Și câtă răbdare să mai ai să nu plângi atunci când râzi forțat?

De ce alergăm după lucruri materiale, faimă, bani? Am fost și sunt una din persoanele care poate să aibă ce își dorește și ce visează, dar din lipsa dragostei am ajuns să mă neglijez chiar și pe mine însumi. Pentru mine lucrul care mă motivează în viață mea personală este dragostea, daca nu o am, nu am nici bani, nici fericire, nimic! Urăsc și îmi vine să bat oamenii pe care îi aud “vreau sa am bani”.

Pentru mine personal “vreau să am bani” este egală cu ” vreau să vin acasă, să nu găsesc pe nimeni, să mănânc singur, să dorm singur, să nu am cu cine să vorbesc, să termin o sticla de Garrone într-o seară și să jur că nu mai fac asta niciodată, în altă seară vreo 3 beri și o jumătate de pachet de ţigări, să plâng să mă trezesc nopțile, să am stări de anxietate, să mă uit în telefon și să nu am pe nimeni cu cine să vorbesc”… dacă suporți ăsta atunci baftă la bani! (depinde de situații)

De ce suntem mereu pe fugă, de ce nu ne oprim să vorbim cu oameni săraci la suflet și la propriu? De ce din puținul nostru nu dăm și celorlalți?

Acum o lună mi-a apărut în viața mea o situație neplăcuta în momentul acela și plăcută în acest moment.

Este vorba de o căţeluşă care a fost otrăvita, cu voia lui Dumnezeu m-am aflat acolo printre persoanele care încercau să dea primul ajutor, printre acele persoane se afla o altă persoană care cu atâta lejeritate avea o mâna în buzunar și cealaltă pe telefon vorbind despre anumite produse…

De ce suntem atât de nepăsători și de ce nu ştim să facem diferența dintre viața și moarte, despre lucrurile cu adevărat importante în anumite momente. Și culmea tocmai acei oameni care au trecut prin încercări grele ale soartei fac lucrurile de genul acesta!

Și de ce omul bun suferă întotdeauna, de ce oamenii răi, egoişti, persoanele care au anumite interese au mereu ce îşi doresc, au dragostea de care îşi bat joc pe parcurs?

Nu am înţeles niciodată de ce!