Nu ne iartă nici nopţile nedormite, nu ne iartă nici regretele dar mai ales TIMPUL.

Timpul ne ucide! Singurătatea ne ucide! Lipsa dragostei ne ucide!

Desi trecem prin multe experiente ne dam seama ca, cu cat trece timpul cu atât devenim mai reci, mai critici, mai rai. Toate astea din lipsa iubirii. Unii sunt conştienţi ca, desi sunt singuri, nu îşi mai pot permite sa deschidă usa primului/primei venite, alţii nu pot suporta singurătatea si se arunca in braţele primei/primului eşti in cale.

Acum ceva timp aveam un obicei foarte urat, ca sa îmi umplu “golul” lăsat de cineva trebuia sa fiu cu altcineva , eram gen ” cui pe cui se scoate” .

Nimic mai fatal decât acest gest!

Daca vei fi cu altcineva ca sa uiţi pe altcineva a fi pur si simplu o AMÂNARE A PROPRIEI VINDECĂRI SUFLETEŞTI. Nu folosim persoane “pansament” pentru “durerile” noastre.

Drept urmare după un  an si doua luni , inca încerc sa ma vindec după o relaţie de 4 ani, pentru ca atunci când ne-am despărţit , am adoptat metoda ” cui pe cui se scoate”.

Cu toate astea pot sa spun ca sunt fericita ca ma încadrez in a doua categorie de oameni, aceia care desi sunt singuri nu îşi mai pot permite sa deschidă usa oricui!

Cu toate ca îmi este dor sa aud un ” iubito ce faci?” “Îmi este dor de tine, îmi este dor sa te vad, sa te aud”…prefer sa intru pe usa si ca de obicei sa simt gheara singurătăţii direct in piept si cum ma apăsa pe umeri. Cu toată durerea pe care o simt, ma simt foarte mandra de mine ca reuşesc sa înfrunt toate astea fara vreo persoana nepotrivita lângă mine, pentru ca pot si pentru ca aşa am fost învăţată de anumite situaţii ale vieţii.

Într-un an si doua luni am învăţat cum sa nu ai aşteptari, cum sa iubeşti cu adevărat, ce e aia dragoste in adevăratul sens al cuvântului si mai ales cea mai importanta lecţie de care am avut parte si inca sunt la acest capitol si îl practic este IUBIREA DE SINE.

La una din şedinţele de psihoterapie am învăţat un lucru foarte important si care mi-a rămas tatuat pe creier.

“Dragostea nu este suferinţa, nervi, certuri si mai ales POSESIE.

Dragostea adevărată este aceea dragoste in care tu ca femeie te ocupi de propria ta evoluţie, de jobul tau, de tine , sa te îngrijeşti sa te faci frumoasa, sa călătoreşti, toate astea fara un bărbat neapărat. Iar atunci când acel bărbat va apărea in viaţa ta, ii spui sa ia loc lângă tine, te prezinţi si explici cine eşti cum eşti.

Daca acesta va fi incantat va rămâne lângă tine, daca nu, veţi strange mana frumos si ii vei spune ” ma bucur ca te-am cunoscut dar drumul nostru se termina aici”.

Dragostea nu este plâns, nu sunt regrete, toate emoţiile astea sunt de fapt legate de anumite situaţii de cuplu in care noi am fi putut sa facem lucrurile altfel.

Mai consider ca atunci când doua persoane se despart e o greşeală enorma din partea uneia dintre ei sa întrebe familia celuilalt daca mai are vreo şansă.

Sunt situaţii in care poate familia nu i-a plăcut niciodată de tine sau poate nu vrea sa te mai vadă cu el/ea si iţi spune tot felul de chestii, oare atunci nu e o greşeală enorma?

Nu e o greşeală când amândoi simţiţi aceleaşi sentimente dar te iei după familie, prieteni?!

Într-un an am reuşit sa citesc trei cărţi psihologice pentru dezvoltare personala si pot sa zic ca e un câştig foarte mare pentru propria mea evoluţie.

O carte care mi-a schimbat viaţa si care am primit-o cadou in 2014 se numeşte “Femei care iubesc prea mult” pe care o recomand din suflet si cu insistenta tuturor femeilor!

“ASUMAŢI SINGURĂTATEA ” pentru când cineva potrivit va veni in viaţa ta!

Dragostea nu ne iartă daca nu urmam cursul ei, asta e cea mai mare greşeală!