Un suflet, în anumite tradiții spirituale, filozofice și psihologice, reprezintă esența imaterială (muritoare sau uneori nemuritoare) a unei persoane sau lucru viu.

Multe sisteme filozofice și spirituale învață că oamenii au suflete; unele atribuie suflete tuturor lucrurilor vii și chiar obiectelor fără viață (cum ar fi râurile); această credință este în mod curent numită animism.

Se crede adesea că sufletul iese din corp și continuă să trăiască după moartea unei persoane, iar unele religii afirmă că Dumnezeu este cel care creează suflete. Sufletul este adesea considerat parte integrală și esențială pentru conștiință și personalitate, poate funcționa ca un sinonim pentru spirit, minte sau sine,^[3] deși despre termenul de suflet s-a spus că funcționează într-un mod suficient de diferit de spirit și psihic încât să nu fie folosit interschimbabil.

Sufletul poate fi considerat ca o entitate independentă sau ca întreaga ființă vie (om sau animal). Din punct de vedere științific existența sufletului nu a fost dovedită niciodată, acesta fiind doar un concept fictiv.

Perspective filozofice

Aristotel, urmându-l pe Plato, a definit sufletul ca fiind miezul sau “esența” unei ființe umane, dar argumentând împotriva faptului că acesta ar avea o existență separată în întregime. În vederea lui Aristotel, sufletul unui lucru viu este activitatea sa, aceasta fiind, “viața” sa; spre exemplu, sufletul unui ochi, scria el, dacă ar fi o formă de viață independentă în sinea lui, ar fi văzul. Din nou, dacă un cuțit ar avea suflet, acțiunea de a tăia ar fi sufletul lui, deoarece “tăierea” este esența a ceea ce înseamnă să fi un cuțit. Spre deosebire de Plato și tradițiile religioase, Aristotel nu a considerat sufletul în întregimea sa, ca fiind un ocupant separat, fantomatic al corpului (așa cum nu putem separa activitatea de a “tăia” de cuțit). În timp ce sufletul, din perspectiva lui Aristotel, este de fapt o realitate a corpului viu, nu poate fi imortal (când un cuțit este distrus, tăierea încetează). Mai precis, sufletul este “prima realitate” a unui corp: capacitatea sa simplu pentru viața însăși, separată de diferitele abilități ale sufletului, cum ar fi senzația, nutriția și așa mai departe, care atunci când sunt aplicate constituie “a doua realitate”, ce putem să o numim “împlinirea”. “Toporul are o margine pentru tăiat” era, pentru Aristotel, analog cu “Oamenii au corpuri pentru activitatea umană”. Activitatea rațională a părții intelectuale a sufletului, împreună cu celelalte două părți ale sufletului-partea sa vegetativă și animalică, ce o are în comun cu celelalte animale-astfel în viziunea lui Aristotel constituie esența unui suflet uman. Aristotel a folosit conceptul său de suflet în multe din lucrările sale; De Anima (Despre suflet) oferă un bun loc de plecare pentru a câștiga o mai mare înțelegere asupra perspectivelor lui.

În discuția sa despre psihologie rațională, Immanuel Kant (1724-1804) identifica sufletul cu “Eu” în sensul strict și că existența experienței interioare nu poate fi validată dar nici invalidată. “Nu putem demonstra unei a priori imaterialitatea sufletului, ci numai atât cât toate proprietățile și acțiunile sufletului nu pot fi cogniscibile de materialitate.” Este “Eu”, sau sufletul, din care Kant propune raționalizarea transcedentală, dar avertizează că o astfel de raționalizare nu poate stabilii decât limitele cunoașterii dacă trebuie să rămână practică

Perspective religioase

Credința Bahá’í afirmă că “sufletul este un semn al lui Dumnezeu, o gemă cerească a cărui realitate chiar și cei mai învățați dintre oameni au eșuat a înțelege, și al cărui mister nici o minte, oricât de ascuțită, poate spera să îl descopere..

Bahá’u’lláh afirmă că sufletul continuă nu numai să trăiască după moartea fizică, ci de fapt, este nemuritor.

Raiul poate fi văzut oarecum ca o apropiere a sufletului de Dumnezeu; și iadul ca o stare de îndepărtare de Dumnezeu. Fiecare stare apare ca o consecință naturală a eforturilor individuale, sau a lipsei lor, de a dezvolta spiritualitatea. Bahá’u’lláh învață că indivizii nu au o existență mai înainte de viața lor aici pe Pământ și că evoluția sufletului este întodeauna spre Dumnezeu și opusă față de lumea materială.

Budismul ne învață că toate lucrurile sunt într-o stare continuă de flux: toate se schimbă, și nici o stare permanentă nu există prin sinea sa. Asta se aplică ființelor umane cât și oricăror lucruri din cosmos. Astfel, o ființă umană nu are un sine permanent.^[Potrivit acestei doctrine de anatta (Pāli; Sanskrită: anātman) – “fără sine” sau “fără suflet” – termenii de “Eu” sau “mine” nu se referă la nimic fix. Sunt pur și simplu niște termeni convenabili ce ne permit să ne referim la o entitate mereu schimbătoare.

Perspectiva creștină asupra sufletului este bazată atât pe învățăturile Vechiului cât și ale Noului Testament. Vechiul Testament conține afirmațiile “Și ca pulberea să se întoarcă în pământ cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu, Care l-a dat” (Eclesiastul 12:7) și “Atunci, luând Domnul Dumnezeu țărână din pământ, a făcut pe om și a suflat în fața lui suflare de viață și s-a făcut omul ființă vie.” (Facerea 2:7). În Noul Testament poate fi găsită o afirmație făcută de apostolul Pavel, “Precum și este scris: <<Făcutu-s-a omul cel dintâi, Adam, cu suflet viu>>, iar Adam cel de pe urmă, cu duh dătător de viață;” (1 Corinteni 14:45)